Sindicatele şi criza, sau criza sindicalismului?

Sunt deja mulţi ani de zile de când mă ocup de negocieri cu sindicatele. În special cu ocazia renegocierii anuale a contractelor colective de muncă, dar în multe cazuri şi pe parcursul întregului an. Am avut aşadar ocazia să cunosc mulţi reprezentanţi ai sindicatelor, să negociez cu ei. Şi nu vreau să ascund faptul că de foarte multe ori am trăit frustrări, datorită atitudinii total neconstructive a unor reprezentanţi ai sindicatelor, datorită lipsei totale de înţelegere a realităţilor economice de către unii dintre aceştia, dar mai ales datorită înţelegerii total eronate a rolului pe care ei, ca sindicat, trebuie să îl aibă…

Angajatorul “trebuie” să ne dea! Angajatorul „trebuie” să ne înţeleagă! Angajatorul era cel mai adesea în opinia sindicatelor “omul negru”, cel care trebuie învinuit pentru toate eşecurile noastre, cel care trebuie să ne rezolve problemele, indiferent că are sau nu capacitatea să o facă.

Sunt deja mulţi ani de zile de când mă ocup de negocieri cu sindicatele. În special cu ocazia renegocierii anuale a contractelor colective de muncă, dar în multe cazuri şi pe parcursul întregului an. Am avut aşadar ocazia să cunosc mulţi reprezentanţi ai sindicatelor, să negociez cu ei. Şi nu vreau să ascund faptul că de foarte multe ori am trăit frustrări, datorită atitudinii total neconstructive a unor reprezentanţi ai sindicatelor, datorită lipsei totale de înţelegere a realităţilor economice de către unii dintre aceştia, dar mai ales datorită înţelegerii total eronate a rolului pe care ei, ca sindicat, trebuie să îl aibă…

Angajatorul “trebuie” să ne dea! Angajatorul „trebuie” să ne înţeleagă! Angajatorul era cel mai adesea în opinia sindicatelor “omul negru”, cel care trebuie învinuit pentru toate eşecurile noastre, cel care trebuie să ne rezolve problemele, indiferent că are sau nu capacitatea să o facă.

Nu vreau să neg importanţa sindicatelor pentru o economie sănătoasă, cu atât mai puţin rolul istoric pe care l-au avut în îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, protecţia socială sau siguranţa muncii. Nu vreau nici să-i includ pe toţi sindicaliştii în aceeaşi oală, pentru simplul motiv că am cunoscut în timp oameni de foarte bună calitate printre ei. Si ca să dau un singur exemplu, i-aş remarca în principal pe reprezentanţii Cartel Alfa, a căror atitudine de-a lungul anilor am apreciat-o datorită spiritului constructiv, viziunii pe termen lung şi înţelegerii problemelor economice de ansamblu sau constrângerii la care la rândul lor sunt supuşi şi angajatorii.

Dar din păcate, şi în cazul acesta, excepţia doar confirmă regula, iar marea parte a reprezentanţilor sindicatelor cu care am interrelaţionat m-au făcut adesea să mă întreb: “Până când?” şi “Când îi va trage şi pe ei cineva la răspundere pentru lipsa de responsabilitate socială de care dau dovadă?”

Majoritatea reprezentanţilor sindicatelor din România (şi din păcate nu numai) au pierdut sensul adevăratului lor rol şi s-au transformat într-un simplu mecanism de presiune pentru creşteri salariale. Adevăratul rol al sindicatelor are o profundă componentă socială. Sindicatele ar trebui să militeze pentru condiţii mai bune de muncă, condiţii salariale decente în raport cu munca prestată, împiedicarea abuzurilor de orice fel din partea angajatorilor, dar mai ales asigurarea unei stabilităţi a locurilor de muncă pe termen lung. Asta reprezintă în înţelegerea mea principala dovadă a responsabilităţii sociale: să-i garantez membrului meu de sindicat că va avea un loc de muncă şi mâine şi poimâine…

Când Nokia a închis fabrica din Germania mă întrebam câţi dintre protestatarii supăraţi au îndreptat degetul şi înspre colegii lor din Sindicat care probabil în decursul multor ani au întins coarda prea departe. Şi mă întrebam dacă şefii acelui sindicat au simţit sau nu şi pe umerii lor responsabilitatea acelei închideri. Sigur că relocarea fabricilor în ţări cu mână de lucru mai ieftină este un efect firesc al globalizării şi nu vom putea niciodată imputa unui sindicat întreaga vină pentru închiderea unei fabrici. Dar de foarte multe ori presiunile sindicale au adus exact acel element care lipsea pentru ca decizia patronatului să fie definitivă.

La fel s-a întâmplat şi în România. În multe companii presiunile sindicatelor au fost atât de ridicate în ultimii ani, mai ales sub impulsul unei pieţe a muncii haotice, cu fluctuaţie de personal halucinantă, care îndreptăţea aparent creşterile salariale solicitate, dar în fapt cel mai adesea nu le putea susţine pe criterii economice, încât în final echilibrul s-a rupt. Ne-am lăsat ameţiţi de boom-ul din economie din ultimii ani şi am crezut că o vom ţine aşa la nesfârşit. Şi iată că a fost suficient ca această criză să îşi facă simţită efectele şi în Romania şi foarte multe companii au cedat, procedând la concedieri. Poate că dacă ritmul de creştere al salariilor ar fi fost mai ponderat, respectiv susţinut de o creştere a eficienţei muncii, multe din aceste locuri de muncă ar fi putut astăzi fi salvate.

Dar sindicatele par să-şi fi uitat în ultimii ani rolul… Orbiţi de valul de investiţii intrate în economia românească şi ajutaţi de nebunia din piaţa muncii au marşat aproape exclusiv pe clauzele salariale. Nu s-au gândit la asigurarea stabilităţii locurilor de muncă, nu s-au gândit la măsuri compensatorii pentru cei care îşi pierd locul de muncă (altele decât plăţile compensatorii, care sunt de regulă bani irosiţi, pentru că nu aduc pe termen lung nici un beneficiu angajatului disponibilizat), nu s-au gândit că relaţia între angajator şi sindicat nu se mai reduce la antagonica luptă între clase şi trebuie să fie un parteneriat pe termen lung destinat stabilităţii, creşteri şi dezvoltării… Care ar fi avut efecte benefice pentru ambele părţi.

O să dau un exemplu banal (deşi aş putea exemplifica cu zeci de speţe în care lipsa de vigilenţă şi de viziune a sindicatelor se întoarce acum împotriva celor pe care ar fi trebuit ca ei să îi reprezinte). Una din absurdităţile Codului Muncii este cea cu privire la dreptul de preaviz. Este normal să reglementăm legislativ termenul minim de preaviz, dar mi s-a părut mereu o aberaţie faptul că în Codul muncii se stabileşte în fapt acelaşi termen şi ca fiind termenul maxim, în condiţiile în care durata maximă în care părţile se pun de acord să se despartă ar trebui să fie decisă exclusiv prin acordul părţilor. Din acest motiv, mulţi angajatori au avut de suferit în ultimii ani, pentru că şi în cazul în care agreau un termen de preaviz de 1 lună cu muncitorii (în loc de 15 zile), sau 3 luni cu angajaţii cheie, acest acord era lovit de nulitate, datorită Codului Muncii, iar angajatorul nu avea nici o modalitate de a se proteja împotriva plecării intempestive a unui angajat. Iar Sindicatele au ţinut cu dinţii de această clauză crezând-o în avantajul angajaţilor şi considerându-l pe angajator “duşmanul de clasă”, căruia e chiar foarte bine dacă putem să îi facem rău. Şi iată cum astăzi această clauză se întoarce împotriva a mii de angajaţi care îşi vor pierde locurile de muncă cu simple preavize de 15 sau 30 de zile, în condiţiile în care ar fi putut benefica de o protecţie mai îndelungată (cu condiţia ca această protecţie să fi fost reciprocă, adică aplicabilă şi angajatorului atunci când avea nevoie…). Pentru că în zadar avem clauze pentru concedierile colective. În prezent multe companii mici şi mijlocii concediază angajaţi treptat, lună de lună, fără a se încadra în limitele care să califice respectiva concediere ca şi concediere colectivă. Şi chiar şi companii mari recurg adesea la concedieri progresive, care să le ajute să reducă un număr important de angajaţi fără a se încadra la capitolul concedierilor colective.

Asa cum scriam mai devreme, e doar un mic exemplu de lipsă de viziune şi anticipaţie din partea sindicatelor. Sau de proastă înţelegere a rolului pe care ar fi trebuit să îl aibă.

Personal cred că această criză era necesară, în multe domenii, şi va reaşeza multe lucruri în ordine. Şi poate că în sfârşit se va face un pic de curăţenie şi în lupta sindicală. Aşa cum anul viitor va însemna un moment de restart în economie, şi oarecum o vom lua de la capăt, iar unii vor supravieţui şi alţii vor dispărea din piaţă, la fel şi pentru sindicate cred că va urma un moment de criză şi de curăţare. Cei care îşi înţeleg adevărata misiune ar trebui să rămână în viaţă, în timp ce cei care nu o înţeleg şi nu au înţeles-o niciodată ar trebui să fie taxaţi de cei pe care pretind că îi reprezintă şi ar trebui să dispară.

O criză reprezintă de regulă o oportunitate bună pentru sindicate în a se afirma. De data aceasta însă cred că vom asista şi la o criză a sindicalismului. Cu efecte benefice sper, pe termen lung, atât pentru angajaţi cât şi pentru angajatori.