Economia României e ca un autoturism care se deplasează cu motorul gripat. Se chinuie din răsputeri, are potențial, dar totuși, undeva e o frână pusă care-l blochează din drum.
Măsurile necesare pentru a debloca economia nu sunt deloc complicate, dar vizează câteva reforme profunde, de sistem, respectiv o viziune pe termen lung. Ce ne propunem noi ca țară să fim? Cum “ne vindem” investitorilor locali sau străini pe care vrem să-i convingem că aici e un mediu propice pentru banii lor.
Din păcate acest gen de viziune a lipsit complet și permanent României în ultimii ani. La fel ca în aproape toate domeniile de activitate luăm măsuri punctuale, de regulă reactive, și fără nici un fel de construcție solidă pentru viitor.
Citește articolulEconomia României e ca un autoturism care se deplasează cu motorul gripat. Se chinuie din răsputeri, are potențial, dar totuși, undeva e o frână pusă care-l blochează din drum.
Măsurile necesare pentru a debloca economia nu sunt deloc complicate, dar vizează câteva reforme profunde, de sistem, respectiv o viziune pe termen lung. Ce ne propunem noi ca țară să fim? Cum “ne vindem” investitorilor locali sau străini pe care vrem să-i convingem că aici e un mediu propice pentru banii lor.
Din păcate acest gen de viziune a lipsit complet și permanent României în ultimii ani. La fel ca în aproape toate domeniile de activitate luăm măsuri punctuale, de regulă reactive, și fără nici un fel de construcție solidă pentru viitor.
Economia României e ca un autoturism care se deplasează cu motorul gripat. Se chinuie din răsputeri, are potențial, dar totuși, undeva e o frână pusă care-l blochează din drum.
Măsurile necesare pentru a debloca economia nu sunt deloc complicate, dar vizează câteva reforme profunde, de sistem, respectiv o viziune pe termen lung. Ce ne propunem noi ca țară să fim? Cum “ne vindem” investitorilor locali sau străini pe care vrem să-i convingem că aici e un mediu propice pentru banii lor.
Din păcate acest gen de viziune a lipsit complet și permanent României în ultimii ani. La fel ca în aproape toate domeniile de activitate luăm măsuri punctuale, de regulă reactive, și fără nici un fel de construcție solidă pentru viitor.
Mi-am propus de mult să scriu opinia mea vis-a-vis de “ce e de făcut?”. Dar am fost convisă că aceste măsuri vor veni ca rezultat al analiștilor economici sau a “think tank-urilor” partidelor politice (că doar e campanie electorală, fiecare ar trebui să aibe o viziune serioasă în direcția asta).
Am lecturat programele economice ale “competitorilor” politici și mărturisesc cu regret că sunt slăbuțe. Am sperat că cel puțin asociațiile patronale și principalii jucători din domeniul privat vor veni cu propuneri mai bune. Din păcate și aici am văzut doar soluții punctuale, care reprezintă mai degrabă viziunea și interesele unor grupuri de investitori, nu înțelegerea economiei ca mecanism și nevoile ei pe termen lung.
Așa că, încerc să fac o sinteză a principalelor măsuri care în opinia mea ar trebui luate, cu mențiunea că lista nu este exhaustivă, respectiv că în baza strategiei și viziunii pe termen lung pentru economie pe care România ar trebui să o adopte la un moment dat, acest gen de măsuri ar trebui adaptate/revizuite. Voi da și câteva explicații succinte la fiecare propunere, pentru a contracara reacțiile a-priori de genul “asta sună bine, dar nu se poate”.
Toate măsurile propuse derivă din 3 direcții de bază pe care România ar trebui să le adopte în momentul de față, respectiv care trebuie orientate spre a lichidiza economia, a genera rulaje, respectiv a reduce drastic birocrația și costurile sistemului public.
Reducerea de costuri în sistemul public nu trebuie însă făcută prin reducerea veniturilor bugetarilor (metodă deja aplicată și care în fapt face doar să reducă puterea de cumpărare și să încetinească rulajele), ci prin eficientizarea sistemului (reducerea instituțiilor, procedurilor și locurilor de muncă inutile) și așezarea pe baze juste a celor care aduc plus-valoare și creștere (de exemplu sistemul de învățământ și cel de sănătate publică sunt sisteme care crează plus-valoare în economie și nu costuri atunci când sunt puse în condiția să performeze).
Direcții de baza în reformarea sistemului fiscal:
Punctual, în fiecare din cele 3 direcții, măsurile minime care se impun sunt următoarele:
1. Reducerea impozitului pe profit la 10%, pentru alinierea cu politicile fiscale din regiune.
Impozitul pe profit nu trebuie să constituie un element cu pondere importantă în totalul veniturilor bugetare, motiv pentru care diminuarea sa ar trebui să aibă efecte nesemnificative asupra bugetului public. În schimb această reducere (și implicit aliniere cu “competitorii” din regiune) ar determina o creștere de atractivitate și implicit un aport suplimentar de lichiditate în economie (care indirect va genera o creștere a veniturilor bugetare pe termen mediu și lung).
2. TVA 20%, respectiv TVA redus pentru alimente de bază
TVA este una din principalele surse de venituri la bugetul statului. Aparent este și impozitul cel mai tentant la majorare, deoarece fiind un impozit indirect și generalizat, are cea mai simplă modalitate de control și colectare. Indirect însă, creșterea la un nivel nepotrivit a acestui impozit (și necorelat cu puterea de cumpărare a populației) a dus la activarea unui principiu de altfel cunoscut în economie, conform căruia, un impozit care crește peste un anumit nivel își devorează propria masă.
Creșterea TVA de la 19 la 24% a avut efecte extrem de nocive pentru economie, care au fost vizibile progresiv. Reducerea TVA la 20% (nivel corelat cu cel al majorității țărilor din regiune ar avea un efect de normalizare fiscală și un impuls pozitiv în puterea de cumpărare, generând indirect alte venituri).
De asemenea, introducerea TVA diferențiat (redus) la alimentele de bază este o condiție obligatorie și imediată, dat fiind că prețul alimentelor în România este mult superior celor medii europene, din țări dezvoltate (cu venituri ale populației considerabil superioare), în contextul în care o mare parte a populației trăiește la limita subzistenței.
Obiecțiile agenților economici cu privire la introducerea TVA diferențiat sunt o falsă problemă și pot fi ușor contracarate prin introducerea unei metodologii suple și rapide la rambursarea TVA.
3. Plata TVA la încasare pentru toate societățile indiferent de cifra de afaceri
Inițiativa cu privire la plata TVA la încasare este benefică pentru lichidizarea economiei și diminuarea blocajelor, dar pentru a fi cu adevărat eficientă sunt necesare câteva măsuri adiacente:
4. Reducerea cuantumului taxelor și contributiilor sociale
În prezent România are cea mai împovărătoare taxare a muncii din regiune. Aceasta a determinat o scădere drastică a investițiilor generatoare de locuri de muncă în România și orietarea investitorilor spre alte țări din regiune (Bulgaria, Moldova, Serbia, etc) sau destinații mai îndepărtate.
Această reducere trebuie realizată gradual, pe parcursul următorilor 5 ani, având ca target un cuantum total de taxe și contribuții de aproximativ 55% – max.60% on top of the net, comparativ cu 85% cât este în prezent.
5. Introducere venit minim netaxabil pentru persoanele fizice
În practica fiscală europeană majoritatea țărilor cu economii sănătoase au un nivel minim al venitului persoanelor fizice care nu se impozitează (este subiect de contribuții sociale, dar nu de impozit). Acesta este considerat nivel minim de subzistență. România, deși veniturile majorității populației se situează la valori foarte mici, nu are o astfel de prevedere.
Consider că se impune introducerea unei reglementări prin care veniturile lunare sub o anumită sumă (de ex 1000 lei brut) să fie considerat venituri netaxabile. Aceasta prevedere nu poate fi cumulată în cazul existenței mai multor surse de venit, ea aplicându-se venitului lunar total, indiferent de sursă (iar facilitatea poate fi aplicată la sursa principală de venit, în cazul contribuabililor cu mai multe surse).
6. Eliminarea impozitarii tichetelor de masă
Tichetele de masă au în România un cuantum redus, ele reprezentând un balon de oxigen pentru o pătură largă a populației, aflată la limita subzistenței. Revenirea la sistemul inițial (neimpozitare) poate genera o sursă suplientară de venit acestei categorii de populație, venit care, prin structura tichetului de masă revine oricum în economie (generând alte categorii de taxe la comerciant: TVA, impozit pe profit, etc).
7. Reducerea impozitului pe dividende la un maxim de 10% pentru a se alinia cu nivelul mediu în regiune.
România are nevoie de fluxuri de capital. Pentru atragerea sau reținerea investitorilor un element important este și cuantumul impozitului pe dividende. Acesta se situează în prezent la 16% nivel superior altor țări din regiune: 5% – Bulgaria, sau 10% Serbia, etc. Mai mult, actualul cuantum al impozitului pe dividende este discriminatoriu negativ pentru investitorii români. În baza convențiilor pentru evitarea dublei impuneri, majoritatea cetățenilor provenind din țări ale UE plătesc doar 10% impozit pe dividendele obținute în România, în timp ce antreprenorii locali plătesc 16%.
8. Desființarea reevaluării imobilelor la 3 ani și a clauzelor penalizatorii pentru perioade mai mari
Una din cele mai absurde măsuri în actualul context economic este obligativitatea în sarcina contribuabilului de a-și reevalua imobilele la fiecare 3 ani.
O măsură care avea logică în perioada creșterii prețurilor pe piața imobiliară este complet nejustificată în prezent, când în fapt piața imobiliară se află în declin, măsura generând doar costuri suplimentare pentru companii, la fiecare 3 ani; din păcate, această prevedere în loc să fie anulată, la începutul lui 2012, prin modificările aduse codului fiscal a fost întărită până la un nivel penalizatoriu absurd și fără precedent în Europa (astfel pentru imobilele nereevaluate de peste 5 ani impozitul pe imobil se situeaza la valori de până la 40% din valoare imobilului); în unele cazuri, din lipsă de lichiditate pentru reevaluare, sau din necunoașterea noilor prevederi legale, numeroși contribuabili își vor pierde imobilele, valoarea acestora în 3 ani de zile ajungând să fie mai mică decât valoarea impozitului, situație fără precedent în lume (și extrem de descurajantă pentru investitorii de bună credință).
9. Dinamizarea pieței muncii pe segmentele deficitare
Chiar dacă nivelul șomajului în România nu este foarte scăzut (comparativ cu alte țări europene), totuși avem câteva segmente ale populației cu incidență foarte mare a șomajului (în plus, creșterea ocupării echivalează întotdeauna cu o scădere de costuri cumulată cu o creștere de venituri la bugetul statului).
Una din categoriile cu probleme de integrare în piața muncii o reprezintă tinerii absolvenți. Lipsa unei experiențe profesionale, respectiv a unei orientări în carieră determină probleme destul de mari de integrare sau absorbție în piața muncii.
Pentru rezolvarea acestei probleme trebuie luat un set de măsuri complementare, respectiv:
10. Crearea unui mediu antreprenorial
O economie bazată pe companii mici și mijlocii este o economie sănătoasă și mult mai puțin expusă riscurilor de migrare a afacerilor.
Transformarea economiei Românești într-o economie antreprenorială trebuie demarată de la schimbarea de mentalități. Aceasta trebuie începută din școală și continuată prin acrodarea unor facilități (reale și aplicabile) în special pentru tinerii care demarează o mică afacere.
Așadar consider esențială stimularea deschiderii de mici afaceri prin crearea unei culturi antreprenoriale în rândul tinerilor (în principal prin intermediul unor programe naționale care să stimuleze spiritul antreprenorial în rândul tinerilor și să valorizeze această “profesie” – a se vedea exemplul Taiwan), cât și prin reducerea birocrației aferente funcționării micilor afaceri.
11. Desființare zonelor libere (cu excepția celei de la Constanța) sau eliminarea taxelor aferente acestora.
În prezent în România există 6 şase zone libere: Constanţa, Brăila, Galaţi, Sulina, Giurgiu şi Curtici – Arad. Dacă la înființarea acestora ele prezentau o serie de facilități (atât fiscale cât și vamale, la vremea respectivă România neaflându-se în UE), astâzi toate facilitățile au dispărut, agenții economici aflați în aceste zone libere având doar obligații suplimentare față de administrațiile zonelor libere (instutuții căpușă parazitate în mare măsură de personaje dependente politic) în comparație cu agenții economici aflați în afara acestora.
Cu excepția Zonei Libere Constanța care are în continuare sens, datorită portului Constanța și implicit comerțului cu multe destinații non-UE, toate celelalte zone libere reprezintă în prezent o dramă pentru investitorii aflați în incintele lor. Taxe de acces, taxe de producție, taxe pe orice tip de activitate suplimentară, imposibilitatea de a achiziționa terenurile de sub hale (ceea ce determină dificultăți majore și în contractarea de credite bancare), etc. toate sunt elemente care determină investitorii prezenți în aceste zone să fie mai puțin competitivi, majoritatea lor aflându-se deja pe picior de plecare spre alte destinații.
Astfel, desființare urgentă a statului de Zonă Libera și intrarea într-un circuit economic normal reprezintă un imperativ pentru salvarea multor mii de locuri de muncă ce în caz contrar se vor pierde.
12. Legalizarea graduală a plăților interne în euro.
Chiar dacă pentru stabilitatea cursului de schimb interzicerea plăților în euro pe teritoriul României a avut efecte benefice la vremea ei, acum este momentul unei treceri graduale spre legalizarea plăților în euro (atât la mărfuri, servicii, cât și la plățile salariale).
Aceasta ar determina o stabilitate și predictibilitate mult mai mare a mediului economic, respectiv o protecție mai mare a agenților economici de variația cursului valutar, râmânând la alegerea acestora valuta în care va face plățile.
Această trecere va face inclusiv tranziția către moneda unică mult mai ușor digerabilă.
13. Reducerea numărului taxelor parafiscale
În România în prezent există aproximativ 250-300 de taxe parafiscale (in scadere totuși față de anul 2008, când existau în jur de 500 de astfel de taxe si tarife!).
Numărul în continuare extrem de ridicat de astfel de taxe și tarife presupune atât un cost ridicat pentru contribuabili, cât și un efort suplimentar, aceștia trebuind să facă eforturi serioase pentru a fi la curent cu toate aceste taxe prafiscale, respectiv trebuind să acorde timp suplimentar administrarii lor.
În concluzie, existența acestor taxe și tarife în număr atât de ridicat se traduce in costuri crescute cu conformarea și nu în ultiimul rând intr-o perceptie nefavorabila cu privire la climatului investitional
14. Crearea unui sistem de compensare automată a taxelor de plată cu cele de primit, indiferent de natura contribuției
În foarte multe cazuri contribuabilii au întârzieri la plata unor taxe, tocmai datorită faptului că Statul (prin intermediul diferitelor sale instituții) întârzie plata sau rambursarea către contribuabil.
Consider că fluidizarea și flexibilizarea acestui sistem (prin crearea unui mecanism de compensare automata între instituții, în baza codului fiscal al contribuabilului) ar genera nu doar un mecanism de lichidizare ci și o reducere substanțială de costuri ale mecanismului birocratic al statului.
15. Crearea unui sistem de e-Government eficient și consolidat
Deși s-au investit miliarde de euro în sisteme informatice la nivel național, în continuare instituțiile publice nu au o informație consolidată, respectiv există foarte multă informație dublată sau redunantă.
Nu în ultimul rând, contribuabilul nu are acces rapid și eficient, on-line, la informațiile publice care îl privesc, respectiv la fluxul/traiectul cererilor trimise spre soluționare. Aceasta generează opacitate a sistemului, corupție, respectiv un mod greoi, costisitor și ineficient de administrare.
O prioritate a oricărei Guvernări viitoare trebuie să o constituie informatizarea unitară a întregului sistem public, eliminarea dublărilor și redundanței informației și centralizarea tuturor informațiilor despre un contribuabil pe baza unui singur identificator (cod fiscal la persoanele juridice și CNP la persoanele fizice). Aceasta ar permite:
16. Introducerea unui act normativ care să interzică instituțiilor publice să ceară contribuabilului documente care se eliberează de o altă instituție publică
Una din cele mai absurde fenomene prezente în România este cea prin care diferite organisem ale statului cer contribuabilului documente emise de alte organisme ale statului (ex. certificat fiscal, cazier judiciar, cazier fiscal, etc).
Se impune în opinia mea un act normativ care să interzică oricărui organ al statului să solicite unui contribuabil un document pe care și-l poate genera singur, în baza unei eficientizări a sitemului public (informatizarea integrată a tuturor instituțiilor statului, în așa fel încât în baza CNP sau cod fiscal orice instituție a statului să își poată genera singură documentul necesar aferent respectivului contribuabil).
Aceasta ar reduce timpul contribuabilului alocat birocrației publice, dar totodată ar contribui la reducerea de costuri în sistemul public și reducerea numărului de anagajați din sistem, care în prezent dublează activități.
17. Crearea unui sistem eficient de colectare a taxelor și impozitelor.
În prezent, pe multe categorii de impozite și taxe costul asietei fiscale (costul organelor fiscale cu identificarea masei impozabile, stabilirea cuantumului impozitului și colectarea acestuia) este mai mare decât cuantumul impozitului colectat, situație absurdă și generatoare de ineficiență în sistemul fiscal.
Se impune astfel implementarea unui sistem simplu și suplu (corelat cu o legislație simplă și neinterpretabilă) de colectare, care să genereze costuri cât mai mici și implicit rezultate mai bune în colectare.
18. Corelarea termenelor de plată a taxelor și impozitelor cu cele din economia reală
În sistemul fiscal românesc, termenul de plată al taxelor și impozitelor devine exigibil la termenul limită al depunerii declarației (data de 25 a lunii ulterioare celei pentru care se face raportarea). În economia reală termenele de plată sunt de 30, 60, sau 90 zile (uneori și mai lungi). Consider firească o corelare a termenelor de plată a taxelor cu termenele din practica comercială, respectiv ca primă măsură introducerea unui termen de plată de 30 zile de la data termenului limită de depunere a declarației (eventual, statul poate gândi complementar facilități pentru plata anticipată a impozitelor în scopul incentivării contribuabililor care dețin lichiditate și devansează aceste termene).
19. Crearea unei legislații fiscale clare, simple (care să nu abunde în acte normative) și care să nu poată fi modificată în cursul anului fiscal.
În opinia mea se cere o rescriere a Codului fiscal care să înglobeze toate măsurile adoptate în ultimii ani prin diverse acte normative (legi, ordonanțe de urgență, hotărâri de Guvern, hotâriri ale Președintelui ANAF) într-un singur act normativ, pentru eliminarea confuziilor și oferirea unei siguranțe fiscale contribuabilului.
De asemenea, prevederea conform căruia orice modificare a Codului Fiscal nu poate intra în vigoare mai repede de 6 luni (prevedere care oricum nu se respectă) ar trebui extinsă la 1 an (pentru a genera siguranță și predictivilitate investitorilor), respectiv instituite sancțiuni severe în sarcina instituțiilor care nu respectă acest termen prin actele normative pe care le emit.
20. Reducerea numărului și frecvenței raportărilor contabile
Una din bolile sistemului birocratic românesc este multitudinea de declarații pe care contribuabilul trebuie să le depună, respectiv frecvența acestora, net superioară mediei europene.
În România numărul declarațiilor care se depun anual este de aproximativ 165 declarații (în funcție de domeniul de activitate putând fi și mult mai multe) de câteva ori mai mare decât media europeană. Se impune așadar o simplificare a normativelor în materie contabilă, reducerea numărului de declarații obligatorii, respectiv reducerea frecvenței unora dintre acestea (din lunar în trimestrial sau chiar anual pentru o parte din aceste declarații). De asemenea, se impune eliminarea bilanțului semestrial, respectiv depunerea unui singur bilanț, anual, ca în majoritatea statelor europene.
Această simplificare ar duce atât la reducerea costurilor aparatului public, cât și la reducerea costurilor mediului privat aferente sistemului birocratic.
21. Eliminarea unor instituții inutile
Există numeroase insituții inutile, care îngreunează activitatea contribuabililor, dublează anumite activități/proceduri și multiplică birocrația.
Un exemplu relevant este Registrul Operatorilor Intracomunitari. În opinia mea această instituție (de altfel înființată în ultimii ani și fără corespondent în majoritatea țărilor europene) este inutilă, îngreunează funcționarea societăților și generează costuri/complicații inutile.
Evidența contribuabililor ca plătitori de TVA se face în baza codului fiscal, respectiv acest cod este, pentru companiile înregistrate ca plătitor de TVA este valid în orice țară din UE. Dacă autoritățile românești doresc o evidență suplimentară cu contribuabilii care derulează operațiuni externe (deși acestea ar putea fi declarate și post-factum, în așa fel încât să nu îngreuneze activitatea contribuabililor atunci când aceștia decid să deruleze o operațiune intracomunitară) o pot face prin manifestarea acestei opțiuni de către contribuabil la momentul când acesta se înregistrează ca plătitor de TVA (fără a necesita o instituție aparte și i porcedură specială, de altfel extrem de complicată și generatoare de costuri).
22. Procedură rapidă la rambursare
Unul din blocajele sistemului economic o reprezintă rambursarea înceată a TVA. Chiar dacă acastă procedură a cunoscut o îmbunătățire vizibilă în ultimii ani, consider că este necesară în continuare o optimizare a procesului, în așa fel încât statul să nu reprezinte o piedică în funcționarea societăților comerciale, Respectiv, atunci când rambursările se fac cu întârziere, acestea să fie automat purtătoare de penalități/dobândă, la fel ca în cazul întârzierilor la plată a societăților comerciale.
Atât cu privire la TVA cât și cu privire la alte taxe, în România statul este singurul debitor privilegiat. Este unicul debitor, care îşi permite, prin vădit abuz de putere, să stabilească el, deasupra legii fundamentale, condiţiile în care să-şi satisfacă creditorii, care nu sunt alţii decât cetăţenii/contribuabilii ţării.
23. Interzicere popririi conturilor și introducerea unei singure metode de penalizare (dobânda sau penalitate) aliniată cu nivelul dobânzilor bancare.
Una din cele mai mari cauze de blocaj și lipsă de lichiditate în piață este sistemul de popriri practicat de organele fiscale, respectiv sistemul penalizatoriu diabolic existent în România.
Un imperativ imediat este interzicerea popririlor (oricum o măsură legală abuzivă, deoarece statul își însușește prin poprire un bun al contribuabilului, fără a avea o sentință judecătorească în acest sens). Popririle crează un blocaj imediat al societăților cu conturile blocate (multe din ele își închid complet activitatea), respectiv al societăților furnizor, care nu mai reușesc să își încaseze creanțele; în acest mod, se generează un lanț de blocaje, care de cele mai multe ori duce la insolvențe în cascadă.
În al doilea rând, blocajul financiar este datorat și poverii fiscale exagerate instituite în sarcina contribuabilului de către organele fiscale prin sistemul de calcul al penalităților și dobânzilor. Este nefiresc ca pentru același debit să fie calculate 2 metode penalizatorii cumulat (dobânda și penalitatea), respectiv este neîntâlnit în practica fiscală internațională cuantumul acestor penalități și dobânzi (cumulat, acestea depășesc cuantumul de 40%/an). În acest context, Statul devine un creditor privilegiat, cu dobânzi de peste 40%/an (cea mai bună afacere de altfel a Statului Român constituind-o în acest caz rău platnicii), iar contribuabilul care intră într-o astfel de situație de dificultate de cele mai multe ori nu mai reușește să o depășească, fiind aproape imposibil ca după o perioadă dificilă să reușești o profitabilitate de peste 40%/an care să-ți permită achitarea debitului și implicit revenirea societății la o funcționare normală.
Lăsând la o parte numeroasele popriri de contribuabili care nu aveau taxe restante (datorită unor erori ale sistemului extrem de prost de evidențiere a taxelor), inclusiv în cazul companiilor cu datorii reale poprirea nu este în nici un caz o soluție eficientă, nici pentru organul fiscal nici pentru contribuabil, respectiv economia în ansamblu.
Contribuabilul cu întârzieri la taxe și impozite nu este un contribuabil deținător de lichiditate, ci un contribuabil în dificultate. Cuantumul penalităților percepute de organele fiscale ar face absurdă deținerea de lichiditate în conturile bancare ale societăților și neplata acestora la termen. Așadar, măsura nu generează un grad mai mare de colectare (decât pe moment și în sume reduse), în schimb în cele mai multe cazuri pune societatea în imposibilitatea de a-și mai continua activititatea (neputându-și onora plățile către furnizori, etc). În acest context, de regulă organul fiscal rămâne cu suma poprită, dar pe termen lung își diminuează veniturille potențiale, deoarece societatea își va diminua sau chiar închide activitatea (deci implicit se reduce TVA colectat, impozit pe profit, taxe și contribuții sociale, etc)
Astfel, în România, numărul foarte mare de insolvențe se datorează în principal acestui sistem de penalități. În fapt el are o dublă nocivitate: pe deoparte împinge contribuabilul spre insolvență, iar pe de altă parte generează arierate fiscale (bani care se regăsesc doar pe hârtie ca venituri la bugetul statului, dar care în fapt nu vor fi încasați niciodată, sau într-un procent extrem de scăzut).
Mai mult, fiecare poprire generează un lanț de blocaje. Furnizorii societății poprite nu-și mai încasează banii și intră la rândul lor în dificultate, etc. De foarte multe ori incapacitatea de plată a societăților comerciale a fost creată, în mod paradoxal, tocmai de proasta politică a organelor fiscale, care au determinat aceste blocaje.
Cu alte cuvinte, Statul este în România deopotrivă unicul debitor dar și unicul creditor privilegiat în relația cu contribuabilul.
24. Introducerea unui sistem eficient si suplu de eșalonare a datoriilor publice pentru societatile care pot prezenta un sistem viabil de redresare, în scopul reducerii arieratelor fiscale și în același timp în scopul relansării activității acestora.
Proasta politică fiscală a statului conjugată cu criza (și neadaptată la realitățile generate de aceasta) a dus în dificultate un număr foarte mare de companii, care altfel și-ar putea continua sau chiar relansa activitatea. Asta face necesară o intervenție rapidă a Statului, prin care acele societăți care mai au șanse de a fi viabile, dar sunt în prezent blocate tocmai de carențele acestui sistem fiscal, să fie sprijinite, respectiv să le fie anulate penalitățile cumultate, urmând ca ele să plătească doar dobânzi, respectiv benefiicind de un grafic de eșalonare a debitului.
Această măsură ar fi benefică nu doar pentru contribuabili, dar mai ales pentru sistemul public, deoarece s-ar reduce drastic arieratele fiscale, respectiv s-ar elimina din blocaje și s-ar redinamiza și revitaliza o serie de societăți (implicit, pe termen meiu și lung aceasta ar aduce un plus de venituri la bugetul statului).
* * *
Acestea sunt doar câteva măsuri obligatorii care ar permite economiei românești o relaxare, respectiv o redinamizare.
Există o serie de alte măsuri punctuale care trebuie luate în domenii specifice, prin politici sectoriale și care ar face obiectul unui studiu mai amănunțit. Nu în ultimul rând este necesară o demarare imediată și reală a prateneriatelor public-private pe domeniul serviciilor publice și o descentralizare accelerată a unor instituții/activități, de la nivelul Ministerelor spre județe (sau structuri regionale), respectiv în unele cazuri chiar o transpunere a acestor activități/servicii către mediul privat.
Eu mi-am făcut datoria de a scrie ce cred că se cere pentru a crea premizele unei relansări economice. Sper doar ca într-o zi decidenții noștri să înceapă să se și documenteze înainte de a lua decizii, respectiv măcar din când în când să mai și citească.
Și nu veniți să îmi spuneți că sunt prea multe, că nu se pot toate deodată… Sunt chiar prea puține, față de nevoile reale ale economiei noastre. E prea târziu ca România să mai ia doar măsuri reparatorii, să cârpească pe ici pe colo, încercând să ajungă din urmă o țară sau alta. Singura șansă a României de a se ridica din mediocritate e ca pe viitor să-și propună să devină campioană. În opinia mea, e nevoie de măsuri atât de radicale încât să fie aproape de neacceptat, să șocheze. Abia atunci am începe să facem diferența!
În anumite situații, angajații din România au dreptul la zile libere, pe lângă zilele de concediu de odihnă anual. Zilele libere de care pot beneficia angajații sunt reglementate de Codul Muncii și legislația în vigoare.
CITEȘTE MAI MULT
Obligația angajatorului de a emite salariaților adeverințe care certifică vechimea în muncă a acestora, precum și dreptul salariaților de a solicita aceste documente, sunt aspecte reglementate de Codul muncii.
CITEȘTE MAI MULT
Vechimea în muncă este diferită de stagiul de cotizare, care reprezintă perioada de timp în care s-au plătit contribuțiile sociale la stat.
CITEȘTE MAI MULT
